miercuri, 21 septembrie 2011

Noii cerşetori

O nouă specie de cerşetori îmbogăţeşte insectarul deja vast al practicanţilor acestei meserii în România. După specia cu „Maamelor din lumea-ntreagă...” de la metrou şi evlavioşii cu „Taatăl nostru care eşti...” din autobuze, iată că nici într-un spaţiu ultracontrolat şi aseptic ca holul aeroportului Otopeni sau cum i se spune în pliante, Henri Coandă, nu scăpăm necerşiţi.
Treci de filtrul unde îţi laşi si plombele sa fie scanate cu raze X, unghiera e confiscată ca armă letală şi nici măcar un Pet de 0.5l de apă nu poţi trece, scapi de controlul paşapoartelor şi crezi că te poţi aşeza pe scaunele incomode, ca să-ţi savurezi apa plată care se vinde aici incluzând în preţ şi avionul care a adus-o de la Afumaţi.
Îi vezi cum roiesc ca muştele lângă balegă. Îşi fac semn şi se despart brusc, atacând nefericitul care a luat poziţia cea mai relaxată. Mai întâi, îţi zâmbesc. Ooo, ce urăsc eu zâmbetul ăla prefabricat, tâmp, vizibil exersat la ogindă şi corectat de PR-işti! După ce te umplu de zâmbet, te atacă. Subtil, insinuant, dulceag, te salută mieros, te întreabă dacă ai „un minuţel”. Apoi te întreabă dacă călătoreşti des, dacă îţi place, dacă mergi frecvent cu aceeaşi linie, bla, bla. Odată pragul psihologic trecut şi interlocutorul frăgezit, te lovesc în punctul moale. Ia să vă arătăm noi oferta noastra de cardul X, de creditul TOTULPENTRUTINENIMICPENTRUNOI! AI în altă parte? Câh! Caca! Al nostru e cel mai bun.
Şi te trec apoi prin supliciile unui chestionar, chipurile, de sondare a opiniei tale personale, atât de şmecheresc facut încât, la sfârşit, exasperat, nu mai poţi îngăima decât „Unde e pixul? Daţi-i să semnez”!
Dacă reuşeşti să rezişti torturii, răsufli uşurat. Se ridică şi pleacă în căutarea unei alte victime. Cu acelaşi rânjet cretin pe faţă. Nu-ţi mai trebuie ziar, apă, pipi, nimic. Rămâi sleit pe canapea, până se strânge turma la strunga îmbarcării.
Aceiaşi roboţei te sună duminica după amiază la telefon, întrebându-te, nu dacă apelul lor te-a deranjat (nu mai spun trezit din moţăiala pe careo a ştepţi după o săptămână epuizantă de muncă), ci dacă te interesează oferta Y sau W a băncii Ţ sau P.
Aceiaşi cerşetori te agaţă pe holul supermarketului ca să testezi crema de scos mucii din piele gratuit (dacă achiziţionezi un vagon înainte).
Aştept optimist vremea când şi stewardesa (sau însoţitoarea de zbor, cum ar trebui să-i spun corect) înainte să-ţi toarne o cafea, să-ţi turuie „un minut” despre cardul Z sau creditul PENTRUCARENICIDRACUNUSTIECÂT
PLATEŞTI.
Până atunci, nu pot decât să urlu: Lăsaţi-mă, dracului, în pace!!

joi, 8 septembrie 2011

Despre ce nu ar trebui să fie posibil

Unii or să spună ca am idiosincrazii comuniste, dar eu consider că pocirea imnului de către manelistul Marcel Pavel la meciul România-Franţa, este consecinţa firească a atitudinii generale faţă de simboluri şi ceea ce ne reprezintă cu adevărat a societăţii actuale.
Si, pentru asta sunt de vină, în primul rând reprezentanţii clasei „politice” actuale.
Nu este posibil ca, invitat de Preşedintele ţării la nişte consultări politice importante, un papiţoi ajuns şef de mare partid să susţină cu emfază: „ Eu nu-l recunosc, nu e preşedintele MEU”. Ba da, musiu, este şi al tău, chiar dacă nu l-ai votat, căci 50.001% din alegătorii care au catadicsit să-şi mişte fundul către urne, au hotărât asta. ŞI PUNCT!!
Nu este posibil ca, de Ziua Naţională, la o adunare, în timpul intonării imnului naţional, în loc să incremeneşti cu mâna la inimă, să începi să zbieri ca apucatul „Jos X sau Z”! Fă asta cu 5 secunde înainte şi după acel moment solemn.
Nu este posibil ca un post de televiziune să ridiculizeze imnul naţional punându-l în ţambalele maneliştilor şi transformându-l în „ Deşteaptă-te, române, mânca-ţi-aş”!
Nu este posibil ca privighetoarea cu buze ţuguiate să ia, împreună cu habarniştii de la Federaţia Română de Fotbal, decizia de a repeta ca papagalul, versurile cu „tiranii cei cruzi”, numai pentru că numele împăratului Traian al Romei este purtat de vremelnicul preşedinte Băsescu şi, astfel, populaţia de pe stadion, va face imediat legătura cu rochiţa d-nei Udrea. Şi, după asta, la obişnuitele talk showuri de tocat apa în piua, să apară şi unii care să considere asta ceva OK. Nu vorbesc de maimuţa urlătoare de Pipera care s-a oferit să plăteasca el amenda, de parcă asta ar conta. Şi-o recuperează Marcelică Pavelică din jumate de nuntă!
Nu este posibil ca cetăţenii acestei ţări să nu ştie măcar prima strofă din imn, după „cruzii tirani” intrând în amnezie.
Şi, încă ceva. Susţin şi eu, cu puţina mea reprezentativitate ideea de a se reveni la Tricolor, ca imn. Acest „Deşteaptă-te Române”, nu e urât, dar muzica e greu de interpretat de toată lume, iar versurile, să fim sinceri, dacă ştim în ce context au fost scrise, nu se poate să nu jignească alte etnii pe care le dorim fidele acestei ţări. Când se cânta Tricolorul (originalul, nu bălăria ceauşistă), chiar că nu-ţi venea să bâzâi ca musca beată.

marți, 6 septembrie 2011

Cum sapă bizbuzdrucii*

Văzând imaginile la televizor cu bijuteria de stadion născută în mijlocul Bucureştiului, m-am entuziasmat şi eu, ca tot românul cu pieptul umflat şi mi-am luat bilet la meciul cu Argentina. Sincer, nu Messi &co mă atrăgeau, cât noutatea participării la un meci frumos, pe un stadion mai de mileniul în care am fost azvârliţi.
Ei, dragii moşului, din acel moment au început să sape bizbuzdrucii la temelia entuziasmului meu tâmp.
Mai întâi, după ce câteva mii de fraieri şi-au achiziţionat „on-line” biletele (mamăăă, ce frumos sună), hopa, se schimbă calimera. Aar-hen-tii-naa, nu mai vii-ne! Morţi, dumnezei, mame, în combinaţii de cate trei luate câte două. Opţiuni: sau păstrezi biletele pentru meciul cu Franţa, sau ceri returnarea banilor. Evident, fără comisioanele nesimţite de expediere şi „prelucrare”. Şi cu o procedură de toată scârba. Aşa că, decid să păstrez biletele. Iar piept bengos, iar pene umflate! Luptăm, luptăm/ Şi ne calificăm!
Hai la meci! Plecăm cu maşina, patru cetăţeni. Găsim, cu chiu, cu vai, o fâşie Gaza unde să parcăm, undeva la limita nesimţirii, lângă o alveolă de staţie de autobuz. Avem ceva de mers pe jos, dar asta e! Pe traseu, surpriză! Aleea pe care figura intrarea noastră în stadion era blocata! Stânga împrejur, dumnezei, mame, etc.
Bizbuzdrucii sapă!
Ne luăm după turma dezorientată care foşgăie pe străduţe, căutând strunga. O găsim, ne strecurăm şi ne minunăm cât de rapid am intrat în incinta stadionului. Admirăm ce admirăm, după care revenim cu picioarele pe pământ. La intrarea în sectorul nostru, o coadă cu nimic mai prejos decât cozile de la celelalte sectoare. Adică, pur românească, stil „buluc”. De ce? Pentru ca doi mocoflenderi de la firma de pază să te buzunărească şi să arunce obictele extrem de periculoase găsite asupra ta: pix, brichetă, unghieră. Procedeul poate dura circa 5-6 minute pe cap de vită introdusă în stadion.
Scăpăm! Copilului îi va fi sete, aşa că ne aşezăm la o nouă coadă la sucuri sau apa. Bizbuzdrucii au aici serios de lucru, pentru că reuşim să scăpăm după numai 40 de minute!
Finally, ne aşezăm pe scaun, în tribună, şi încercăm să ne tragem sufletul. Dar, ce, se poate? Nuuu, pentru că apare EA, numai EA. Doamnelor şi domnilor, ne va (în)cânta unica, măreaţa şi nemaiauzita INNAAAAA!
Aici, bizbuzdrucii noştri au cooperat temeinic cu bizbuzdrucii celorlalţi spectatori, dar mai ales cu cei ai lui Freddy Mercury, care s-a zgâlţâit serios la el acolo, în mormânt, când mâţa leşinată care răspunde la numele de mai sus a masacrat „We are the champions”. Organizatorii trebuiau să prevadă aşa ceva şi să pună, lângă steguleţul, plăcuţa colorată şi Diploma de spectator găsită pe scaun, şi o pereche de dopuri pentru urechi. Pentru că fătuca menţionată s-a simţit obligată să ne mai terorizeze cu două miorlăituri atât de stridente, încât a început să crape gazonul.
Am uitat să vă spun că, până să ne aşezăm, a mai apărut o maimuţă urlătoare pe gazon, care mai avea puţin şi ne împuşca pe cei care îndrăzneam să nu ne ridicăm ca boii să facem „valul” la comenzile sale!
Perla perlelor a fos însă divinul, sublimul Marcel Pavel, care, după ce a făcut harcea-parcea imnul naţional, a fost trimis de bizbuzdruci să-şi schimbe numele în: Harcel-Parcel Pavel. Care a avut ceva cu „cruzii de tirani”, de i-a pomenit în vreo 6 strofe!
După aceea, ce mai meci, ce mai epopee! Ce tranşee am săpat (la propriu), şi la noi, şi la ei. Cu fiecare şut, zburau hălci din gazonul oprişenesc montat e firma aleasă după o procedură transparentă, nu-i aşa....?
La sfârşit, terenul arăta ca la Verdun, cu acelaşi rezultat de egalitate ca acolo, cu deosebirea că acum morţii erau echipaţi numai în galben şi erau în starea asta încă de la început! Fluierul final ne găseşte făcând ce ştim noi mai bine: tragem de timp, apărând un nou rezultat glorios. Victor Piţurcă susţine că fluierăturile nu erau adresate lui Tătăruşanu, care întârzia repunerile de parcă aveam 8-0 după ce pierdusem în tur cu 0-7, ci copiilor de mingi, care nu mai ştiau, săracii, cui să returneze băşicile.
Astfel, după un nou meci ruşinos, bizbuzdrucii mi-au nenorocit starea de optimism şi m-au făcut să par din nou bătrân atât în ochii fiului meu, dar şi ai mei, auzindu-mă iar cu expresia: „pe vremea mea...” Din păcate, chiar aşa e. Pe vremea mea, aveam fotbalişti şi echipe. Naţionala intra pe orice teren hotărâtă să muşte din orice adversar, pe când acum, ne tremură chiloţii până şi cu Andorra, sau Luxemburg. Steaua, Dinamo, Craiova, mureau de gât cu Anderlecht, Hamburg sau Benfica, nu ca acum cu alde nimeni!
Dar, despre asta altă dată! Acum sa mergem să ne liniştim bizbuzdrucii!


*Bizbuzdruci = o specie aparte de frichiderme, care ne mănâncă zilnic din starea de bine clasa nervofagi, categoria sictirizăcioşi