Fabula taurului îndrăgostit

În Castilia toridă,
Într-un ranch întins, imens,
Sta un taur de corridă,
În adevăratul sens.

O magnifică fiinţă,
Ce-a luptat adeseori,
Posedând pe conştiinţă
Zeci şi zeci de matadori.

Şade azi, privind pe stradă,
Printre frunze de copaci,
Deplasându-se, -o cireadă,
De încântătoare vaci.

Toate l-au vrăjit de-a dreptul,
Ce mai mers şi ce mai trup!
Mai c-ar deveni adeptul
Unui mic amor în grup!

Una-i mai deosebită,
Şi ieşită din tipic,
A mai primă clasă vită,
Despre uger... nu mai zic!

Dragostea e declanşată
Şi-i atât de mare-n el,
C-ar sări pe ea îndată,
Să conceapă un viţel.

Însă vraja nu durează,
Timpul curge foarte crud,
Ceata se îndepărtează
Pe un drum mergând spre sud.

Şi, când după trei uluce
Şi iubita a cotit,
Rupe gardul şi se duce,
După ea, îndrăgostit!

N-a văzut, vai, din păcate,
(Evident, de-atât amor),
Un panou, ce vrea s-arate
Drumul către abator.

Astfel, din nefericire,
S-a întors acest atlet,
La pachet, cu-a lui iubire,
Dar, sub formă de cotlet.

Iar morala pare fadă,
Şi nimic n-aduce nou:
De te iei după cireadă,
Eşti, automat, un bou!

Fabula porcului

Calul şi măgarul se plângeau odată
C-au o viaţă dură, dusă în zadar,
Muncă excesivă, practic nenormată,
Greutăţi în hamuri, respectiv samar.

Sau, că niciodată nu le-ajunge fânul,
Apă, nu e sigur dacă-au căpătat,
Bice pe spinare când e beat stăpânul,
(Ba, chiar, câteodată, şi când nu e beat).

Lângă ei, în staul, domnul porc exultă,
Tremură pe dânsul slăninosul strat:
„Hrană am destulă, poate chiar prea multă,
Apă este-n troacă, staulu-i curat.

Paiele-s comode, ţin de căldurică,
Şi mă culc pe ele, parcă sunt în pat,
Când aud ce spuneţi, păru-mi se ridică,
Viaţa voastră nu e de invidiat!”

Şi, zicând acestea, porcul se retrage,
Cu un pai în gură, vremea prezicând.
Calu-atunci nechează, iar măgarul rage,
Şi, râzând în sine, porcului răspund.

Fără să-şi abţină o privire-amară,
Calul şi măgarul vorbele-i întorc:
- Ni se pare nouă, sau, cumva, ast‘ vară
Discutam aceleaşi chestii... cu alt porc?!

Fabula cucurigului

Când zorii zilei dau năvală,
Drapat cu penele de gală,
Sfidând şi beznă, dar şi frig,
Cocoşu-ncepe-un cucurig.

Stăpân e, absolut, pe-ogradă,
Fiindcă, fără vreo bravadă,
Numai prin truda dumnealui,
E plină curtea azi de pui.

Găinile i-au fost iubite,
Ba, fost-au, cică, tăvălite,
În braţele-i ca nişte furci,
Şi-o raţă şi vreo două curci!

E ora patru dimineaţa
Şi soarele-şi arată faţa,
Grăbit să vadă încetat
Acest sonor cucurigat.

Cu timbrul său, dar şi cu tonul,
Ar dărâma şi Ierihonul,
Căci scoate, fără opinteli,
O sută zece decibeli!

Din casa unde-şi doarme somnul
Doamna stăpână şi cu domnul,
Nu mai răzbat sforăituri
Şi-au apărut înjurături.

Căci domnul a venit azi noapte,
După un chef şi alte fapte
(Ce-o să le trecem sub perdea),
Şi-a adormit pe canapea.

Acuma, dus e somnul dulce,
Căci cine poate să se culce,
Să doarmă, să-şi găsească loc,
Când cântă-afar-un dobitoc?

Şi-odată, enervat, se scoală,
Şi, cum era, în pielea goală,
Se duce,-nhaţă un topor
Şi-o ia spre cucurigător!

..............................................
Pe-acei ce sunt mai slabi din fire,
Rugăm să nu mai dea citire
La tragicul deznodământ,
Că-i film de groază, pe cuvânt!
...................................................

Esenţa e, că pân’ la urmă,
Cântatul cocoşesc se curmă,
Stăpânul e la loc, în pat
Iar prânzul este rezolvat.

Deci, ce ne-nvaţă personajul?
Oricât ţi-e de util mesajul,
Ai grijă când şi cui vorbeşti,
Că-altfel, în ciorbă o sfârşeşti!