Un reper al tinereţii mele

A murit Adrian Păunescu. Prilej pentru unii să-l bălăcărească, pe alţii, să-l idolatrizeze.
Că a fost un mare poet, că nu... asta numai istoria o va dovedi. În literatură, ierarhiile sunt o prostie. Mai ales cele făcute prin vot popular.
Eu vreau să vorbesc ca unul efectiv marcat de AP. Generaţia mea a fost generaţia însemnată cu fier roşu de Cenaclul Flacăra. Place sau nu unora, acolo am învăţat să apreciem poezia, muzica, atmosfera de libertate. Acolo i-am descoperit pe Bob Dylan, pe Rolling Stones, pe Pink Floyd, dar şi pe Maiakovski, pe Esenin, pe Federico Garcia Lorca, dar şi pe Vali Sterian, şi pe Victor Socaciu, pe Tatiana Stepa, şi... mai vreţi?
S-a spus că a fost un fenomen propagandistic pro-Ceauşescu. Poate, dar nu uitaţi că, pe Ceauşescu l-au dat jos exact aceşti „îndoctrinaţi”. La Revoluţie se cântau cântece de la Cenaclul Flacăra! Păi, unde e „îndoctrinarea”? Atunci, ori a fost o acţiune perfect sinucigaşă a poetului de curte Păunescu, ori a fost pur şi simplu un mare fâs al aparatului de propagandă. Iarăşi, istoria va descifra şi această enigmă.
Cert este că nu ne agăţa nimeni cu arcanul să mergem, ba chiar îţi trebuiau „pile” serioase ca să prinzi un bilet. Şi vorbim de spectacole pe stadioane, unde, - pare ridicol astăzi, gândindu-ne la bălăcăreala numită „fotbal”-încap 20-30.000 de oameni! Se făceau spectacole până la ora 3-4 dimineaţa şi, credeţi-ne, cei care zâmbiţi îngăduitor, nu pleca NIMENI până la sfârşit! Cântam de răguşeam, recitam cu un Păunescu în delir şi totdeauna într-o formă de zile mari. Putea să plouă cu găleata, nu conta!
Au fost primele noastre diferende cu părinţii atunci, cu autoritatea, în general. Vă amintiţi vorbele care circulau printre „oamenii de bine”? Că Păunescu-orgii, beţii, droguri ( droguri! Pe vrema lu’Ceaşcă!) .
Şi acum când (re)citesc „Ruga pentru părinţi”, îmi dau lacrimile. Ca atunci! Şi, nu ştiu cum, este imposibil a o citi fără să îmi sune in urechi vocea lui Ştefan Hruşcă: „ Enigmatici şi cumiiinţi....”
După Revoluţie, Păunescu a fost propria sa victimă. Cei care îl adulau acum îl ocoleau. Creaţia sa se întorsese împotriva sa. Devenise anacronic. Ce e de apreciat, după mine, a fost însă consecvenţa sa. Nu a căutat să fie altceva decât ce a fost. Nu s-a dat mare dizident, mare anticomunist. Nu a întors-o spre capitalism nici măcar de faţadă, ca Tătuca Iliescu. A fost şi a rămas un comunist în fiinţă şi un naţionalist în credinţă. Şi trebuie apreciat, chiar dacă nu eşti de aceeaşi părere.
Poţi fi de acord cu el sau nu. Îl poţi urî sau adula. Cam ăsta a fost Păunescu. N-a prea lăsat loc de comme çi-comme ça.
Şi.... mai vorbim peste vreo douăzeci de ani!