Mi-e dor să merg la meci / Amintiri din copilăria ploieşteană

Mi-e dor să merg, cu tatăl meu, la meci,
Să înfruntăm răcoarea şi nămolul,
Să stăm chirciţi sub stropii mari şi reci
Şi să urlăm când bagă gol Petrolul!

Mi-e dor să stăm pe scorojite bănci,
Pe locuri vechi şi lângă cunoştinţe,
Şi să luăm, de-un leu, de la ţigănci,
Cornete încărcate cu seminţe.

Mi-e dor să-mi facă tata, din ziar,
Un coif împăturit în unghiuri scurte,
Cu care să m-asemăn cu-un zidar
Ce-a dat cu var pereţii dinspre curte.

Mi-e dor să fiu copil emoţionat,
Pe care-l trec uimirea şi fiorii
Când, pe terenul verde şi tuşat,
De la cabine, intră jucătorii.

Mi-e dor să fiu la table, copilot,
Să suflu-n zar, să iasă cel valabil,
Şi s-aruncăm cutie, zaruri, tot,
Atunci când marţul e inevitabil.

Mi-e dor să ne mutăm pe stadion,
Cum trece vremea, să nu ţinem seama,
Doar-doar Petrolul iese campion,
Şi chiar de-o să ne certe-acasă mama.

Mi-e dor să mergem iar la fotbal, toţi,
Ca la un joc, sau ca la sărbătoare.
Jandarmi să nu mă cate şi-n chiloţi,
Să-mi dea bastoane pentru-o scobitoare!

Mi-e dor să vizionez un meci curat,
Să văd, pe stâlpi, cum publicul se suie,
Şi să aud scandând adevărat,
Mai mult cu „Hai” şi mai puţin cu „Muie”!

Şi mai mi-e dor, o spun ca un profan,
Cu galeria să pornim cântarea,
Pe stradă, la Ploieşti, că şi-acest an,
Am evitat din nou retrogradarea!