Cum sapă bizbuzdrucii*

Văzând imaginile la televizor cu bijuteria de stadion născută în mijlocul Bucureştiului, m-am entuziasmat şi eu, ca tot românul cu pieptul umflat şi mi-am luat bilet la meciul cu Argentina. Sincer, nu Messi &co mă atrăgeau, cât noutatea participării la un meci frumos, pe un stadion mai de mileniul în care am fost azvârliţi.
Ei, dragii moşului, din acel moment au început să sape bizbuzdrucii la temelia entuziasmului meu tâmp.
Mai întâi, după ce câteva mii de fraieri şi-au achiziţionat „on-line” biletele (mamăăă, ce frumos sună), hopa, se schimbă calimera. Aar-hen-tii-naa, nu mai vii-ne! Morţi, dumnezei, mame, în combinaţii de cate trei luate câte două. Opţiuni: sau păstrezi biletele pentru meciul cu Franţa, sau ceri returnarea banilor. Evident, fără comisioanele nesimţite de expediere şi „prelucrare”. Şi cu o procedură de toată scârba. Aşa că, decid să păstrez biletele. Iar piept bengos, iar pene umflate! Luptăm, luptăm/ Şi ne calificăm!
Hai la meci! Plecăm cu maşina, patru cetăţeni. Găsim, cu chiu, cu vai, o fâşie Gaza unde să parcăm, undeva la limita nesimţirii, lângă o alveolă de staţie de autobuz. Avem ceva de mers pe jos, dar asta e! Pe traseu, surpriză! Aleea pe care figura intrarea noastră în stadion era blocata! Stânga împrejur, dumnezei, mame, etc.
Bizbuzdrucii sapă!
Ne luăm după turma dezorientată care foşgăie pe străduţe, căutând strunga. O găsim, ne strecurăm şi ne minunăm cât de rapid am intrat în incinta stadionului. Admirăm ce admirăm, după care revenim cu picioarele pe pământ. La intrarea în sectorul nostru, o coadă cu nimic mai prejos decât cozile de la celelalte sectoare. Adică, pur românească, stil „buluc”. De ce? Pentru ca doi mocoflenderi de la firma de pază să te buzunărească şi să arunce obictele extrem de periculoase găsite asupra ta: pix, brichetă, unghieră. Procedeul poate dura circa 5-6 minute pe cap de vită introdusă în stadion.
Scăpăm! Copilului îi va fi sete, aşa că ne aşezăm la o nouă coadă la sucuri sau apa. Bizbuzdrucii au aici serios de lucru, pentru că reuşim să scăpăm după numai 40 de minute!
Finally, ne aşezăm pe scaun, în tribună, şi încercăm să ne tragem sufletul. Dar, ce, se poate? Nuuu, pentru că apare EA, numai EA. Doamnelor şi domnilor, ne va (în)cânta unica, măreaţa şi nemaiauzita INNAAAAA!
Aici, bizbuzdrucii noştri au cooperat temeinic cu bizbuzdrucii celorlalţi spectatori, dar mai ales cu cei ai lui Freddy Mercury, care s-a zgâlţâit serios la el acolo, în mormânt, când mâţa leşinată care răspunde la numele de mai sus a masacrat „We are the champions”. Organizatorii trebuiau să prevadă aşa ceva şi să pună, lângă steguleţul, plăcuţa colorată şi Diploma de spectator găsită pe scaun, şi o pereche de dopuri pentru urechi. Pentru că fătuca menţionată s-a simţit obligată să ne mai terorizeze cu două miorlăituri atât de stridente, încât a început să crape gazonul.
Am uitat să vă spun că, până să ne aşezăm, a mai apărut o maimuţă urlătoare pe gazon, care mai avea puţin şi ne împuşca pe cei care îndrăzneam să nu ne ridicăm ca boii să facem „valul” la comenzile sale!
Perla perlelor a fos însă divinul, sublimul Marcel Pavel, care, după ce a făcut harcea-parcea imnul naţional, a fost trimis de bizbuzdruci să-şi schimbe numele în: Harcel-Parcel Pavel. Care a avut ceva cu „cruzii de tirani”, de i-a pomenit în vreo 6 strofe!
După aceea, ce mai meci, ce mai epopee! Ce tranşee am săpat (la propriu), şi la noi, şi la ei. Cu fiecare şut, zburau hălci din gazonul oprişenesc montat e firma aleasă după o procedură transparentă, nu-i aşa....?
La sfârşit, terenul arăta ca la Verdun, cu acelaşi rezultat de egalitate ca acolo, cu deosebirea că acum morţii erau echipaţi numai în galben şi erau în starea asta încă de la început! Fluierul final ne găseşte făcând ce ştim noi mai bine: tragem de timp, apărând un nou rezultat glorios. Victor Piţurcă susţine că fluierăturile nu erau adresate lui Tătăruşanu, care întârzia repunerile de parcă aveam 8-0 după ce pierdusem în tur cu 0-7, ci copiilor de mingi, care nu mai ştiau, săracii, cui să returneze băşicile.
Astfel, după un nou meci ruşinos, bizbuzdrucii mi-au nenorocit starea de optimism şi m-au făcut să par din nou bătrân atât în ochii fiului meu, dar şi ai mei, auzindu-mă iar cu expresia: „pe vremea mea...” Din păcate, chiar aşa e. Pe vremea mea, aveam fotbalişti şi echipe. Naţionala intra pe orice teren hotărâtă să muşte din orice adversar, pe când acum, ne tremură chiloţii până şi cu Andorra, sau Luxemburg. Steaua, Dinamo, Craiova, mureau de gât cu Anderlecht, Hamburg sau Benfica, nu ca acum cu alde nimeni!
Dar, despre asta altă dată! Acum sa mergem să ne liniştim bizbuzdrucii!


*Bizbuzdruci = o specie aparte de frichiderme, care ne mănâncă zilnic din starea de bine clasa nervofagi, categoria sictirizăcioşi