Din ciclul „Ba pe-a mamii dumneavoastră”, să ne distrăm şi să ne crucim citind:
Bistriţa , 29 noiembrie 2011. Conferinţă de presă USL. Întrebare referitoare la eliminarea lui Ion Iliescu din PSD, ţinînd cont de violenţele din timpul mineriadelor. Răspuns.
“Pe ce se bazează asta? Pe un veridict al justiţiei? E la fel de adevărată ca aceea că Băsescu a furat Flota acestei ţări. În fata justiŢiei, e o afirmaţie la fel de adevărată, ba chiar cea cu Flota e pusă la frigider. Mai vedem, e suspendată. În vreme ce Iliescu făcea crime, aşa cum susţineti, cu ce le făcea? Cu mîinile goale sau cu trenurile? Cine conducea trenurile? Îl cunoasteţi pe un tovarăş Băsescu Traian care dirija, de la Bucureşti, aceste trenuri? Ion Iliescu e un om retras din politica activă pe care îl putem judeca într-un fel sau altul, e un om care s-a confruntat cu electoratul, cînd a cîştigat, cînd a pierdut, iar problemele României de astăzi nu sunt generate de Ion Iliescu, nici corupţia de azi din România, nici aservirea instituţiilor care ar trebui să fie independente, azi în România nimic din toate acestea nu sunt generate de Ion Iliescu. [...] Dacă vreţi să zicem aşa, Ion Iliescu e retras, e într-o poziţie de onoare, participă la nişte întîlniri ale PSD, spune lucruri corecte. Ce spune astăzi Ion Iliescu este corect de la cap la coadă, adică vorbeşte despre separaţia puterilor în stat, despre echilibrul parlamentar, despre democraţie, iar România, stimate domn, e singura ţară din Europa care e condusă de doi comunişti, Traian Băsescu şi Emil Boc. Ion Iliescu nu mai conduce demult România.” - Crin Antonescu, preşedinte PNL, copreşedinte USL, fost şi presupus viitor candidat la Preşedinţia României.
Alo, Crinuleţ, dar ai uitat de Ministrul Agriculturii, care a asigurat pâinea pe care au mâncat-o minerii atunci!
miercuri, 30 noiembrie 2011
duminică, 20 noiembrie 2011
Viziunea politică a unui lider umflat cu pompa
Iulie 2010. La Budapesta, premierul Viktor Orban denunţă cu mânie proletară acordul cu FMI, anunţând eliberarea Ungariei de sub jugul financiar mondial. Ţara merge înainte fără „sclavia” instituţiei mondiale!
La Bucureşti, preşedintele PSD, Viktor Ponta, exultă, constatând cât de josnic e Guvernul României şi, evident, Băsescu ( el, împreună cu co-păcăliciul de la conducerea USL, nu ştiu să spună „preşedintele Băsescu”, măcar) care ţin ţărişoara noastră la cheremul bancherului mondial.
Noiembrie 2011. Ungaria e în prag de criză. Forintul scânceşte, datoria publică e undeva pe la 80%, perspectivele sunt sumbre. Ce fac băţoşii guvernanţi maghiari? Îşi recunosc greşeala şi reîncep tratativele cu FMI pentru salvarea ţării. Victoraş şi ai săi? „Aaa, păi noi n-am spus aşa ceva. Băsescu dezinformează şi incită. Jos cu el”!
Octombrie 2011. După săptămâni încordate de discuţii şi tratative duse prin cancelariile europene pentru a scoate din rahat (scuzaţi eufemismul) Grecia, se ajunge la un compromis care şterge dintr-un foc jumătate din datoria ţării , colosala sumă de peste 100MILIARDE de Euro, cu condiţia ca şi grecii să-şi pună un picuşor pielea la saramură şi să o lase cu souvlaki şi tzatziki mai domol, renunţând la al 14-lea salariu şi la a 15-a pensie. Poate de asta, premierul de atunci, Giorgios Papandreu dă cu leuca la întoarcerea la Atena şi anunţă un referendum prin care să ceară acordul „boborului”. Ca şi cum cineva ar putea aproba entuziast să-şi reducă veniturile şi să munească niţeluş mai mult, doar de dragul amorului de ţară. Consternare generală în Europa, sentimentul că liderii au fost traşi pe sfoară prinde rădăcini. Un singur greieraş cântă voios la Bucureşti, că bine face grecul, nu ca despotul Băsescu! Poporul să-şi exprime voinţa, nu tiranul!. Referendum! Asta e. Că, nu demult, şi la noi, printr-un referendum, românii au decis Parlament unicameral şi maxim 300 de burtoşi în Parlament, nu se pune, că a fost o şmecherie de-alui Băsescu. Jos cu el!
Octombrie 2011. Papandreu e făcut cu ou şi cu oţet în Parlamentul Greciei şi îşi dă demisia, fiind înlocuit cu un nou premier, care recunpaşte că ţara nu are alternativă şi se angajează să ducă la îndeplinire un program înfiorător de austeritate , dar pe măsura situaţiei disperate. Reacţia lui Pontandreu? Alo....!
Octombrie 2011. Într-o postare pe blog, viitorul posibil prim-ministru al României se declară extaziat de premierul spaniol, Zapatero,pe care îl declară cel mi bun purtător al numelui de cizmar”, cum se traduce, nu ca Băsescu al nostru, care... Mă rog, logica scapă, dar asta nu îl deranjează pe mult prea micul Titulescu, ocupat cu războiul prostănaco-prostănac din partid.
Noiembrie 2011. Alegeri parlamentare în Spania. Confruntaţi cu un şomaj înspăimântător, peste 20% şi cu perspactiva neagră a repetării scenariului grec, spaniolii îi dau un şut în poponeţ marelui cizmatero şi aduc la putere Partidul Popular de dreapta, care anunţă sfârşitul siestei şi măsuri de austeritate.
Ocupat să-i administreze bunga-bunga lui Geoană, Victoraş şi Crinuleţ au uitat de Berlusconi, aruncat şi el peste copaie de italieni. Dar au un alt Cavaliere aici, la Bucureşti. Care , pentru toate cele de mai sus, trebuie suspendat! Jos cu el!
Curat viziune politică! Dovedită cu vârf şi îndesat până acum.
La Bucureşti, preşedintele PSD, Viktor Ponta, exultă, constatând cât de josnic e Guvernul României şi, evident, Băsescu ( el, împreună cu co-păcăliciul de la conducerea USL, nu ştiu să spună „preşedintele Băsescu”, măcar) care ţin ţărişoara noastră la cheremul bancherului mondial.
Noiembrie 2011. Ungaria e în prag de criză. Forintul scânceşte, datoria publică e undeva pe la 80%, perspectivele sunt sumbre. Ce fac băţoşii guvernanţi maghiari? Îşi recunosc greşeala şi reîncep tratativele cu FMI pentru salvarea ţării. Victoraş şi ai săi? „Aaa, păi noi n-am spus aşa ceva. Băsescu dezinformează şi incită. Jos cu el”!
Octombrie 2011. După săptămâni încordate de discuţii şi tratative duse prin cancelariile europene pentru a scoate din rahat (scuzaţi eufemismul) Grecia, se ajunge la un compromis care şterge dintr-un foc jumătate din datoria ţării , colosala sumă de peste 100MILIARDE de Euro, cu condiţia ca şi grecii să-şi pună un picuşor pielea la saramură şi să o lase cu souvlaki şi tzatziki mai domol, renunţând la al 14-lea salariu şi la a 15-a pensie. Poate de asta, premierul de atunci, Giorgios Papandreu dă cu leuca la întoarcerea la Atena şi anunţă un referendum prin care să ceară acordul „boborului”. Ca şi cum cineva ar putea aproba entuziast să-şi reducă veniturile şi să munească niţeluş mai mult, doar de dragul amorului de ţară. Consternare generală în Europa, sentimentul că liderii au fost traşi pe sfoară prinde rădăcini. Un singur greieraş cântă voios la Bucureşti, că bine face grecul, nu ca despotul Băsescu! Poporul să-şi exprime voinţa, nu tiranul!. Referendum! Asta e. Că, nu demult, şi la noi, printr-un referendum, românii au decis Parlament unicameral şi maxim 300 de burtoşi în Parlament, nu se pune, că a fost o şmecherie de-alui Băsescu. Jos cu el!
Octombrie 2011. Papandreu e făcut cu ou şi cu oţet în Parlamentul Greciei şi îşi dă demisia, fiind înlocuit cu un nou premier, care recunpaşte că ţara nu are alternativă şi se angajează să ducă la îndeplinire un program înfiorător de austeritate , dar pe măsura situaţiei disperate. Reacţia lui Pontandreu? Alo....!
Octombrie 2011. Într-o postare pe blog, viitorul posibil prim-ministru al României se declară extaziat de premierul spaniol, Zapatero,pe care îl declară cel mi bun purtător al numelui de cizmar”, cum se traduce, nu ca Băsescu al nostru, care... Mă rog, logica scapă, dar asta nu îl deranjează pe mult prea micul Titulescu, ocupat cu războiul prostănaco-prostănac din partid.
Noiembrie 2011. Alegeri parlamentare în Spania. Confruntaţi cu un şomaj înspăimântător, peste 20% şi cu perspactiva neagră a repetării scenariului grec, spaniolii îi dau un şut în poponeţ marelui cizmatero şi aduc la putere Partidul Popular de dreapta, care anunţă sfârşitul siestei şi măsuri de austeritate.
Ocupat să-i administreze bunga-bunga lui Geoană, Victoraş şi Crinuleţ au uitat de Berlusconi, aruncat şi el peste copaie de italieni. Dar au un alt Cavaliere aici, la Bucureşti. Care , pentru toate cele de mai sus, trebuie suspendat! Jos cu el!
Curat viziune politică! Dovedită cu vârf şi îndesat până acum.
vineri, 18 noiembrie 2011
Mi-e dor să merg la meci / Amintiri din copilăria ploieşteană
Mi-e dor să merg, cu tatăl meu, la meci,
Să înfruntăm răcoarea şi nămolul,
Să stăm chirciţi sub stropii mari şi reci
Şi să urlăm când bagă gol Petrolul!
Mi-e dor să stăm pe scorojite bănci,
Pe locuri vechi şi lângă cunoştinţe,
Şi să luăm, de-un leu, de la ţigănci,
Cornete încărcate cu seminţe.
Mi-e dor să-mi facă tata, din ziar,
Un coif împăturit în unghiuri scurte,
Cu care să m-asemăn cu-un zidar
Ce-a dat cu var pereţii dinspre curte.
Mi-e dor să fiu copil emoţionat,
Pe care-l trec uimirea şi fiorii
Când, pe terenul verde şi tuşat,
De la cabine, intră jucătorii.
Mi-e dor să fiu la table, copilot,
Să suflu-n zar, să iasă cel valabil,
Şi s-aruncăm cutie, zaruri, tot,
Atunci când marţul e inevitabil.
Mi-e dor să ne mutăm pe stadion,
Cum trece vremea, să nu ţinem seama,
Doar-doar Petrolul iese campion,
Şi chiar de-o să ne certe-acasă mama.
Mi-e dor să mergem iar la fotbal, toţi,
Ca la un joc, sau ca la sărbătoare.
Jandarmi să nu mă cate şi-n chiloţi,
Să-mi dea bastoane pentru-o scobitoare!
Mi-e dor să vizionez un meci curat,
Să văd, pe stâlpi, cum publicul se suie,
Şi să aud scandând adevărat,
Mai mult cu „Hai” şi mai puţin cu „Muie”!
Şi mai mi-e dor, o spun ca un profan,
Cu galeria să pornim cântarea,
Pe stradă, la Ploieşti, că şi-acest an,
Am evitat din nou retrogradarea!
Să înfruntăm răcoarea şi nămolul,
Să stăm chirciţi sub stropii mari şi reci
Şi să urlăm când bagă gol Petrolul!
Mi-e dor să stăm pe scorojite bănci,
Pe locuri vechi şi lângă cunoştinţe,
Şi să luăm, de-un leu, de la ţigănci,
Cornete încărcate cu seminţe.
Mi-e dor să-mi facă tata, din ziar,
Un coif împăturit în unghiuri scurte,
Cu care să m-asemăn cu-un zidar
Ce-a dat cu var pereţii dinspre curte.
Mi-e dor să fiu copil emoţionat,
Pe care-l trec uimirea şi fiorii
Când, pe terenul verde şi tuşat,
De la cabine, intră jucătorii.
Mi-e dor să fiu la table, copilot,
Să suflu-n zar, să iasă cel valabil,
Şi s-aruncăm cutie, zaruri, tot,
Atunci când marţul e inevitabil.
Mi-e dor să ne mutăm pe stadion,
Cum trece vremea, să nu ţinem seama,
Doar-doar Petrolul iese campion,
Şi chiar de-o să ne certe-acasă mama.
Mi-e dor să mergem iar la fotbal, toţi,
Ca la un joc, sau ca la sărbătoare.
Jandarmi să nu mă cate şi-n chiloţi,
Să-mi dea bastoane pentru-o scobitoare!
Mi-e dor să vizionez un meci curat,
Să văd, pe stâlpi, cum publicul se suie,
Şi să aud scandând adevărat,
Mai mult cu „Hai” şi mai puţin cu „Muie”!
Şi mai mi-e dor, o spun ca un profan,
Cu galeria să pornim cântarea,
Pe stradă, la Ploieşti, că şi-acest an,
Am evitat din nou retrogradarea!
duminică, 13 noiembrie 2011
Fabula taurului îndrăgostit
În Castilia toridă,
Într-un ranch întins, imens,
Sta un taur de corridă,
În adevăratul sens.
O magnifică fiinţă,
Ce-a luptat adeseori,
Posedând pe conştiinţă
Zeci şi zeci de matadori.
Şade azi, privind pe stradă,
Printre frunze de copaci,
Deplasându-se, -o cireadă,
De încântătoare vaci.
Toate l-au vrăjit de-a dreptul,
Ce mai mers şi ce mai trup!
Mai c-ar deveni adeptul
Unui mic amor în grup!
Una-i mai deosebită,
Şi ieşită din tipic,
A mai primă clasă vită,
Despre uger... nu mai zic!
Dragostea e declanşată
Şi-i atât de mare-n el,
C-ar sări pe ea îndată,
Să conceapă un viţel.
Însă vraja nu durează,
Timpul curge foarte crud,
Ceata se îndepărtează
Pe un drum mergând spre sud.
Şi, când după trei uluce
Şi iubita a cotit,
Rupe gardul şi se duce,
După ea, îndrăgostit!
N-a văzut, vai, din păcate,
(Evident, de-atât amor),
Un panou, ce vrea s-arate
Drumul către abator.
Astfel, din nefericire,
S-a întors acest atlet,
La pachet, cu-a lui iubire,
Dar, sub formă de cotlet.
Iar morala pare fadă,
Şi nimic n-aduce nou:
De te iei după cireadă,
Eşti, automat, un bou!
Într-un ranch întins, imens,
Sta un taur de corridă,
În adevăratul sens.
O magnifică fiinţă,
Ce-a luptat adeseori,
Posedând pe conştiinţă
Zeci şi zeci de matadori.
Şade azi, privind pe stradă,
Printre frunze de copaci,
Deplasându-se, -o cireadă,
De încântătoare vaci.
Toate l-au vrăjit de-a dreptul,
Ce mai mers şi ce mai trup!
Mai c-ar deveni adeptul
Unui mic amor în grup!
Una-i mai deosebită,
Şi ieşită din tipic,
A mai primă clasă vită,
Despre uger... nu mai zic!
Dragostea e declanşată
Şi-i atât de mare-n el,
C-ar sări pe ea îndată,
Să conceapă un viţel.
Însă vraja nu durează,
Timpul curge foarte crud,
Ceata se îndepărtează
Pe un drum mergând spre sud.
Şi, când după trei uluce
Şi iubita a cotit,
Rupe gardul şi se duce,
După ea, îndrăgostit!
N-a văzut, vai, din păcate,
(Evident, de-atât amor),
Un panou, ce vrea s-arate
Drumul către abator.
Astfel, din nefericire,
S-a întors acest atlet,
La pachet, cu-a lui iubire,
Dar, sub formă de cotlet.
Iar morala pare fadă,
Şi nimic n-aduce nou:
De te iei după cireadă,
Eşti, automat, un bou!
Fabula porcului
Calul şi măgarul se plângeau odată
C-au o viaţă dură, dusă în zadar,
Muncă excesivă, practic nenormată,
Greutăţi în hamuri, respectiv samar.
Sau, că niciodată nu le-ajunge fânul,
Apă, nu e sigur dacă-au căpătat,
Bice pe spinare când e beat stăpânul,
(Ba, chiar, câteodată, şi când nu e beat).
Lângă ei, în staul, domnul porc exultă,
Tremură pe dânsul slăninosul strat:
„Hrană am destulă, poate chiar prea multă,
Apă este-n troacă, staulu-i curat.
Paiele-s comode, ţin de căldurică,
Şi mă culc pe ele, parcă sunt în pat,
Când aud ce spuneţi, păru-mi se ridică,
Viaţa voastră nu e de invidiat!”
Şi, zicând acestea, porcul se retrage,
Cu un pai în gură, vremea prezicând.
Calu-atunci nechează, iar măgarul rage,
Şi, râzând în sine, porcului răspund.
Fără să-şi abţină o privire-amară,
Calul şi măgarul vorbele-i întorc:
- Ni se pare nouă, sau, cumva, ast‘ vară
Discutam aceleaşi chestii... cu alt porc?!
C-au o viaţă dură, dusă în zadar,
Muncă excesivă, practic nenormată,
Greutăţi în hamuri, respectiv samar.
Sau, că niciodată nu le-ajunge fânul,
Apă, nu e sigur dacă-au căpătat,
Bice pe spinare când e beat stăpânul,
(Ba, chiar, câteodată, şi când nu e beat).
Lângă ei, în staul, domnul porc exultă,
Tremură pe dânsul slăninosul strat:
„Hrană am destulă, poate chiar prea multă,
Apă este-n troacă, staulu-i curat.
Paiele-s comode, ţin de căldurică,
Şi mă culc pe ele, parcă sunt în pat,
Când aud ce spuneţi, păru-mi se ridică,
Viaţa voastră nu e de invidiat!”
Şi, zicând acestea, porcul se retrage,
Cu un pai în gură, vremea prezicând.
Calu-atunci nechează, iar măgarul rage,
Şi, râzând în sine, porcului răspund.
Fără să-şi abţină o privire-amară,
Calul şi măgarul vorbele-i întorc:
- Ni se pare nouă, sau, cumva, ast‘ vară
Discutam aceleaşi chestii... cu alt porc?!
Fabula cucurigului
Când zorii zilei dau năvală,
Drapat cu penele de gală,
Sfidând şi beznă, dar şi frig,
Cocoşu-ncepe-un cucurig.
Stăpân e, absolut, pe-ogradă,
Fiindcă, fără vreo bravadă,
Numai prin truda dumnealui,
E plină curtea azi de pui.
Găinile i-au fost iubite,
Ba, fost-au, cică, tăvălite,
În braţele-i ca nişte furci,
Şi-o raţă şi vreo două curci!
E ora patru dimineaţa
Şi soarele-şi arată faţa,
Grăbit să vadă încetat
Acest sonor cucurigat.
Cu timbrul său, dar şi cu tonul,
Ar dărâma şi Ierihonul,
Căci scoate, fără opinteli,
O sută zece decibeli!
Din casa unde-şi doarme somnul
Doamna stăpână şi cu domnul,
Nu mai răzbat sforăituri
Şi-au apărut înjurături.
Căci domnul a venit azi noapte,
După un chef şi alte fapte
(Ce-o să le trecem sub perdea),
Şi-a adormit pe canapea.
Acuma, dus e somnul dulce,
Căci cine poate să se culce,
Să doarmă, să-şi găsească loc,
Când cântă-afar-un dobitoc?
Şi-odată, enervat, se scoală,
Şi, cum era, în pielea goală,
Se duce,-nhaţă un topor
Şi-o ia spre cucurigător!
..............................................
Pe-acei ce sunt mai slabi din fire,
Rugăm să nu mai dea citire
La tragicul deznodământ,
Că-i film de groază, pe cuvânt!
...................................................
Esenţa e, că pân’ la urmă,
Cântatul cocoşesc se curmă,
Stăpânul e la loc, în pat
Iar prânzul este rezolvat.
Deci, ce ne-nvaţă personajul?
Oricât ţi-e de util mesajul,
Ai grijă când şi cui vorbeşti,
Că-altfel, în ciorbă o sfârşeşti!
Drapat cu penele de gală,
Sfidând şi beznă, dar şi frig,
Cocoşu-ncepe-un cucurig.
Stăpân e, absolut, pe-ogradă,
Fiindcă, fără vreo bravadă,
Numai prin truda dumnealui,
E plină curtea azi de pui.
Găinile i-au fost iubite,
Ba, fost-au, cică, tăvălite,
În braţele-i ca nişte furci,
Şi-o raţă şi vreo două curci!
E ora patru dimineaţa
Şi soarele-şi arată faţa,
Grăbit să vadă încetat
Acest sonor cucurigat.
Cu timbrul său, dar şi cu tonul,
Ar dărâma şi Ierihonul,
Căci scoate, fără opinteli,
O sută zece decibeli!
Din casa unde-şi doarme somnul
Doamna stăpână şi cu domnul,
Nu mai răzbat sforăituri
Şi-au apărut înjurături.
Căci domnul a venit azi noapte,
După un chef şi alte fapte
(Ce-o să le trecem sub perdea),
Şi-a adormit pe canapea.
Acuma, dus e somnul dulce,
Căci cine poate să se culce,
Să doarmă, să-şi găsească loc,
Când cântă-afar-un dobitoc?
Şi-odată, enervat, se scoală,
Şi, cum era, în pielea goală,
Se duce,-nhaţă un topor
Şi-o ia spre cucurigător!
..............................................
Pe-acei ce sunt mai slabi din fire,
Rugăm să nu mai dea citire
La tragicul deznodământ,
Că-i film de groază, pe cuvânt!
...................................................
Esenţa e, că pân’ la urmă,
Cântatul cocoşesc se curmă,
Stăpânul e la loc, în pat
Iar prânzul este rezolvat.
Deci, ce ne-nvaţă personajul?
Oricât ţi-e de util mesajul,
Ai grijă când şi cui vorbeşti,
Că-altfel, în ciorbă o sfârşeşti!
joi, 10 noiembrie 2011
Fără de Dumnezeu, și atît de liber (Mirel Palada, pe VOXPUBLICA)
Anul trecut pe vremea asta, din două părți total diferite, am primit două telefoane identice ca substanță.
“Hei, tocmai mi-am dat copilul la școală într-a întîia și nu vreau să-l dau la religie. Voi cum ați făcut? Ce reacții au fost? A fost copilul surghiunit, ostracizat, tratat cu dispreț, respingere, rejecție? Vrem neapărat să-l retragem, oricum îl vom retrage, dar vrem să știm și părerea ta. Ce face în timpul ăla? Cum se descurcă? Cum v-ați descurcat? A fost bine?”
O veste bună: da, a fost bine. Nu, nu a fost ostracizat, respins. A fost un pic de surpriză la început, însă copiii în cele din urmă s-au obișnuit și basta.
Poate că a contat și faptul că fata noastră nu a fost singură, că mai erau două gemene musulmane care nici ele nu erau lăsate de părinți să participe la îndoctrinarea de spălare de creiere (nu, nu: nu sînt cuvinte grele – ce se întîmplă acolo e curat îndoctrinare, ca de altfel cum e cazul cu orice act de propăvăduire agresiv-religioasă, sau catehizare, cum îi spune la limbajul lor de lemn lemnos și viclean și unsuros și șerpesc).
La început, ora de religie era în mijlocul programului, și atunci fata noastră se ducea pe la sala de sport, stătea pe coridor, la bibliotecă, făcea altceva. Pe urmă a avut noroc și orele de religie au fost puse ultimele și atunci pur și simplu venea mai devreme acasă.
La începutul anului trebuie depusă o cerere de retragere a copilului de la orele de religie. Un exemplu de formular de retragere a copilului de la școală găsiți aici, la TLP. Nu vă sfiiți să-l folosiți.
Parșivi și vicleni, cei care au introdus religia în școală nu au instituit pe dos, cum ar fi trebuit: vrei să-l înscrii la religie, atunci scrie tu cererea. Diferența dintre drepturile pozitive și cele negative – dar n-ai ce să le ceri. Viclenia și setea de putere stă în fișa postului bisericii ortodoxe de hăt, demult, de pe vremea bizantinilor, și nu poate fi ștearsă așa ușor din colecția lor de metehne procedurale.
Ca să nu spun că viclenia merge și mai departe și la primele ore se face tot posibilul să se lase impresia că orele de religie sînt de la sine înțelese, obligatorii. Nimeni nu zice nici pîs că sînt de fapt opționale. Prostirea poporului prin omisiune. Doar dacă cineva știe și ridică subiectul, atunci catadicsesc să discute despre el. Altminteri, nici o vorbă. Ia, hai: încolonarea și la pupat poala popii de mici, că țara are nevoie de slugi disciplinate, cu frica lui Dumnezeu, nu de minți libere, care să gîndească cu creierul din dotare. Gînditul e primejdios, nu faceți chestia asta fǎrǎ îndrumarea, permisiunea și controlul nostru!
Deh, poveste veche: controlează-le gîndurile și le vei controla viețile, trupurile, sorțile, averile, fericirile și tristețile, certitudinile și fricile, vinile și împlinirile, vei face păpuși din ei numa bune de manipulat și de stors de un bănuț cinstit, ușor făcut, sfințit.
Mă rog. Asta este, în țara asta trăim, în maclavaisul ăsta ideatic băltim. Noi să fim sănătoși, căci atunci cînd vom muri va veni degrabă popa la căpătîiul nostru să dea găina peste mormînt și să ia banii fără chitanță de la rudele îndurerate, un bănuț cinstit, netaxabil, produs prin fonfăiri repetate și prin sperierea celor slabi de înger. Iar noi, prea-morți și indiferenți și reci, ne vom umfla încet-încet în coșciug, albaștri și vineți și palizi ca ceara și hidoși și plini de miesme fetide, și ne va durea la bască și de găină, și de popă, și de duhoarea care iese din noi, pentru că pur și simplu nu vom mai fi. Ca în cîntecele lui Brel.
Pînă atunci, însă, mai e mult pînă departe. Vom muri, dar nu mîine și nici cînd vor caii, cîinii ori popii. Vom muri cind vom muri. Mare atenție să nu murim pe dinăuntru înainte de vreme, înainte să ni se oprească inima.
Drept pentru care vă recomand din tot sufletul să vă retrageți copiii de la orele de religie. Se poate, nu lasă sechele, face bine la dezvoltarea creierului din dotare. Creier proaspăt, naiv, maleabil, de copil care crede tot ce i se spune.
În consecință, faceți tot posibilul să le povestiți despre religii, nu despre religie, despre zei, nu despre zeu, despre nevoia oamenilor de a crede în ceva. Demitizați acest bau-bau cu grijă, cum desface mecanicul motorul să-i schimbe segmenții, cum despică chirurgul burdihanul cu bisturiul să scoată apendicul cel inutil și scîrbos și moale.
Și pe urmă. o dată vaccinați, nimeni nu se supără dacă vor învăța și Înger, îngerașul meu și celelalte bălmăjeli naiv-viclene, atîta timp cît știu că e o poveste, nu realitatea cea reală și adevărată și eternă și plină de smoală pentru păcătoșii de noi, mama noastră de păcătoși, ce ne-am face noi fără acești popi care să ne salveze obligatoriu sufletele, provided the price is right.
Hai, martirilor întru bun simț ontologico-etic și minte limpede, hai că se poate, hai că mai e doar un pic, o fărîmă de timp, doar o sută de ani și vom fi majoritari. Paradisul ateilor ne așteaptă în viitor, iar voi sînteți apostolii de început. Într-o clipă, într-o clipeală de zeu, într-un oftat de dinozaur, într-un pîlpîire de nor galactic noi vom fi normalitatea, iară ei inadecvarea.
Nici nu mai e mult pînă departe: doar nouăzeci și nouă de ani. Un fleac. Nici nu știți cînd va trece. Doar că trebuie pornit. Marșul celor o mie de mile începe cu primul pas. Calea celor o sută de ani începe cu prima cutezanță, cu primul semn că ce e mult nu e puțin și că pînă aici, gata, basta, destul. Să mai fie și ca noi, nu tot timpul doar ca voi.
Hai, curaj! Fiți evanghelizatorii noului zetgeist, a noii ordini mondiale a spiritului cel liber. Spuneți la toți, dați vestea cea bună, să se bucure toată suflarea și să se mînie famenii cei bicisnici și habotnici și strîmți la scufița ideatică. Religia este un cuvînt de dînșii inventat, care încet-încet se dovedește a fi ceea ce este: o amăgire, o păcălire, un lanț de vorbe pentru folosința poftei de putere și a tămăduirii fricilor – de necunoscut, de nesiguranță, de moarte, de singurătate, de mister.
Nu există Dumnezeu, e doar o fantomă, o idee, o vorbă, o vrajă, o păcăleală lucrativă inventată de oameni pentru folosința oamenilor, și nimic altceva. Nu există atotcunoaștere, nu există atotputernicie. Nu există nimic după moarte, decît iarbă și praf și pămînt și viermi și non-existență. Nu există păcatul originar, nu există rai, nu există iad, nu există îngeri, nu există mistere și mumbo-jumbo, ci doar inexorabilele stele care fac lumea să se încălzească și să se disipe într-o supă entropică. Restul decurge pe cale de consecință din cauzele prime, precum teoremele din axiome, precum puiul din ou, precum efectul din cauză.
Dar pînă atunci, pînă la supa entropică, pînă la disiparea cea ultimă mai e mult. Ne vom fi întors de mult atunci la starea noastră inițială, la cea de praf de stele, indiferent și mărunt și aleator distribuit prin vid. Vom fi cu toții praf de stele și nimănui nu-i va mai păsa, pentru că nu vor mai fi observatori să noteze pe notepad ultima horcăială, ultima topire de vălureală de diferență.
Viitorul ultim e departe. Imposibil de departe. Prezentul e important. Ajutați copiii să gîndească liber, critic, cumpănit, limpede, nu în stereotipuri și frici animalice. Ajutați-i cu grijă, cu înțelepciune, discret și cu umor și dragoste părintească să devină niște adulți echilibrați, inteligenți, adaptați la realitate.
Niște făpturi înțelepte și luminoase și blînde, dar mîndre și sigure pe ele, care învață că nu e nevoie de pedeapsă pentru a face lucrurile care trebuie și faptele cele bune și că nu e nevoie de păcăleală mitologică și siropos-vicleană pentru a-și iubi semenii și că nu e nevoie de ipoteze inutil-suplimentare pentru a explica felul în care se învîrt sorii pe cer, mițorlanul în mușuroi, balena în sarea mărilor și electronii de-a lungul neuronilor lor.
Da, creștinii au dreptate: iubirea e cea care face lucrurile să se învîrtă. Nu, creștinii mai apoi greșesc: religia și creștinismul și budismul și cine o mai fi pe acolo nu au nici un drept să pună monopol pe acest sentiment cu adevărat uman.
Compasiunea se poate practica și cu smerenie frumoasă, clară, simplă, non-religioasă. Smerenie pur și simplu. Bun simț și iubire umană, nu condiționată de biciul lui Iahve, de fulgerele cele capricioase. Smerenie în fața acestei lumi frumoase și libere, necostruită de nimeni, neîngrădită de tentaculul nici unui mit, neîntinată de bîzdîcuri de zeu arogant ori de superstiții jenante ori de – worst of all, adevărata Satană pe pămînt – de dorința de putere mascată în iubire fățarnică.
Hai, că se poate. Trebuie doar să aveți curaj și să faceți acest leap of faith, acest salt întru curaj, acest gest de vigoare existențială, de apostoli ai creierului liber.
Hait, că am început să vorbesc ca ei. Ptiu, drace! Încă puțin și pot să dau și la seminar, să mă fac popă ateu, nu?
“Hei, tocmai mi-am dat copilul la școală într-a întîia și nu vreau să-l dau la religie. Voi cum ați făcut? Ce reacții au fost? A fost copilul surghiunit, ostracizat, tratat cu dispreț, respingere, rejecție? Vrem neapărat să-l retragem, oricum îl vom retrage, dar vrem să știm și părerea ta. Ce face în timpul ăla? Cum se descurcă? Cum v-ați descurcat? A fost bine?”
O veste bună: da, a fost bine. Nu, nu a fost ostracizat, respins. A fost un pic de surpriză la început, însă copiii în cele din urmă s-au obișnuit și basta.
Poate că a contat și faptul că fata noastră nu a fost singură, că mai erau două gemene musulmane care nici ele nu erau lăsate de părinți să participe la îndoctrinarea de spălare de creiere (nu, nu: nu sînt cuvinte grele – ce se întîmplă acolo e curat îndoctrinare, ca de altfel cum e cazul cu orice act de propăvăduire agresiv-religioasă, sau catehizare, cum îi spune la limbajul lor de lemn lemnos și viclean și unsuros și șerpesc).
La început, ora de religie era în mijlocul programului, și atunci fata noastră se ducea pe la sala de sport, stătea pe coridor, la bibliotecă, făcea altceva. Pe urmă a avut noroc și orele de religie au fost puse ultimele și atunci pur și simplu venea mai devreme acasă.
La începutul anului trebuie depusă o cerere de retragere a copilului de la orele de religie. Un exemplu de formular de retragere a copilului de la școală găsiți aici, la TLP. Nu vă sfiiți să-l folosiți.
Parșivi și vicleni, cei care au introdus religia în școală nu au instituit pe dos, cum ar fi trebuit: vrei să-l înscrii la religie, atunci scrie tu cererea. Diferența dintre drepturile pozitive și cele negative – dar n-ai ce să le ceri. Viclenia și setea de putere stă în fișa postului bisericii ortodoxe de hăt, demult, de pe vremea bizantinilor, și nu poate fi ștearsă așa ușor din colecția lor de metehne procedurale.
Ca să nu spun că viclenia merge și mai departe și la primele ore se face tot posibilul să se lase impresia că orele de religie sînt de la sine înțelese, obligatorii. Nimeni nu zice nici pîs că sînt de fapt opționale. Prostirea poporului prin omisiune. Doar dacă cineva știe și ridică subiectul, atunci catadicsesc să discute despre el. Altminteri, nici o vorbă. Ia, hai: încolonarea și la pupat poala popii de mici, că țara are nevoie de slugi disciplinate, cu frica lui Dumnezeu, nu de minți libere, care să gîndească cu creierul din dotare. Gînditul e primejdios, nu faceți chestia asta fǎrǎ îndrumarea, permisiunea și controlul nostru!
Deh, poveste veche: controlează-le gîndurile și le vei controla viețile, trupurile, sorțile, averile, fericirile și tristețile, certitudinile și fricile, vinile și împlinirile, vei face păpuși din ei numa bune de manipulat și de stors de un bănuț cinstit, ușor făcut, sfințit.
Mă rog. Asta este, în țara asta trăim, în maclavaisul ăsta ideatic băltim. Noi să fim sănătoși, căci atunci cînd vom muri va veni degrabă popa la căpătîiul nostru să dea găina peste mormînt și să ia banii fără chitanță de la rudele îndurerate, un bănuț cinstit, netaxabil, produs prin fonfăiri repetate și prin sperierea celor slabi de înger. Iar noi, prea-morți și indiferenți și reci, ne vom umfla încet-încet în coșciug, albaștri și vineți și palizi ca ceara și hidoși și plini de miesme fetide, și ne va durea la bască și de găină, și de popă, și de duhoarea care iese din noi, pentru că pur și simplu nu vom mai fi. Ca în cîntecele lui Brel.
Pînă atunci, însă, mai e mult pînă departe. Vom muri, dar nu mîine și nici cînd vor caii, cîinii ori popii. Vom muri cind vom muri. Mare atenție să nu murim pe dinăuntru înainte de vreme, înainte să ni se oprească inima.
Drept pentru care vă recomand din tot sufletul să vă retrageți copiii de la orele de religie. Se poate, nu lasă sechele, face bine la dezvoltarea creierului din dotare. Creier proaspăt, naiv, maleabil, de copil care crede tot ce i se spune.
În consecință, faceți tot posibilul să le povestiți despre religii, nu despre religie, despre zei, nu despre zeu, despre nevoia oamenilor de a crede în ceva. Demitizați acest bau-bau cu grijă, cum desface mecanicul motorul să-i schimbe segmenții, cum despică chirurgul burdihanul cu bisturiul să scoată apendicul cel inutil și scîrbos și moale.
Și pe urmă. o dată vaccinați, nimeni nu se supără dacă vor învăța și Înger, îngerașul meu și celelalte bălmăjeli naiv-viclene, atîta timp cît știu că e o poveste, nu realitatea cea reală și adevărată și eternă și plină de smoală pentru păcătoșii de noi, mama noastră de păcătoși, ce ne-am face noi fără acești popi care să ne salveze obligatoriu sufletele, provided the price is right.
Hai, martirilor întru bun simț ontologico-etic și minte limpede, hai că se poate, hai că mai e doar un pic, o fărîmă de timp, doar o sută de ani și vom fi majoritari. Paradisul ateilor ne așteaptă în viitor, iar voi sînteți apostolii de început. Într-o clipă, într-o clipeală de zeu, într-un oftat de dinozaur, într-un pîlpîire de nor galactic noi vom fi normalitatea, iară ei inadecvarea.
Nici nu mai e mult pînă departe: doar nouăzeci și nouă de ani. Un fleac. Nici nu știți cînd va trece. Doar că trebuie pornit. Marșul celor o mie de mile începe cu primul pas. Calea celor o sută de ani începe cu prima cutezanță, cu primul semn că ce e mult nu e puțin și că pînă aici, gata, basta, destul. Să mai fie și ca noi, nu tot timpul doar ca voi.
Hai, curaj! Fiți evanghelizatorii noului zetgeist, a noii ordini mondiale a spiritului cel liber. Spuneți la toți, dați vestea cea bună, să se bucure toată suflarea și să se mînie famenii cei bicisnici și habotnici și strîmți la scufița ideatică. Religia este un cuvînt de dînșii inventat, care încet-încet se dovedește a fi ceea ce este: o amăgire, o păcălire, un lanț de vorbe pentru folosința poftei de putere și a tămăduirii fricilor – de necunoscut, de nesiguranță, de moarte, de singurătate, de mister.
Nu există Dumnezeu, e doar o fantomă, o idee, o vorbă, o vrajă, o păcăleală lucrativă inventată de oameni pentru folosința oamenilor, și nimic altceva. Nu există atotcunoaștere, nu există atotputernicie. Nu există nimic după moarte, decît iarbă și praf și pămînt și viermi și non-existență. Nu există păcatul originar, nu există rai, nu există iad, nu există îngeri, nu există mistere și mumbo-jumbo, ci doar inexorabilele stele care fac lumea să se încălzească și să se disipe într-o supă entropică. Restul decurge pe cale de consecință din cauzele prime, precum teoremele din axiome, precum puiul din ou, precum efectul din cauză.
Dar pînă atunci, pînă la supa entropică, pînă la disiparea cea ultimă mai e mult. Ne vom fi întors de mult atunci la starea noastră inițială, la cea de praf de stele, indiferent și mărunt și aleator distribuit prin vid. Vom fi cu toții praf de stele și nimănui nu-i va mai păsa, pentru că nu vor mai fi observatori să noteze pe notepad ultima horcăială, ultima topire de vălureală de diferență.
Viitorul ultim e departe. Imposibil de departe. Prezentul e important. Ajutați copiii să gîndească liber, critic, cumpănit, limpede, nu în stereotipuri și frici animalice. Ajutați-i cu grijă, cu înțelepciune, discret și cu umor și dragoste părintească să devină niște adulți echilibrați, inteligenți, adaptați la realitate.
Niște făpturi înțelepte și luminoase și blînde, dar mîndre și sigure pe ele, care învață că nu e nevoie de pedeapsă pentru a face lucrurile care trebuie și faptele cele bune și că nu e nevoie de păcăleală mitologică și siropos-vicleană pentru a-și iubi semenii și că nu e nevoie de ipoteze inutil-suplimentare pentru a explica felul în care se învîrt sorii pe cer, mițorlanul în mușuroi, balena în sarea mărilor și electronii de-a lungul neuronilor lor.
Da, creștinii au dreptate: iubirea e cea care face lucrurile să se învîrtă. Nu, creștinii mai apoi greșesc: religia și creștinismul și budismul și cine o mai fi pe acolo nu au nici un drept să pună monopol pe acest sentiment cu adevărat uman.
Compasiunea se poate practica și cu smerenie frumoasă, clară, simplă, non-religioasă. Smerenie pur și simplu. Bun simț și iubire umană, nu condiționată de biciul lui Iahve, de fulgerele cele capricioase. Smerenie în fața acestei lumi frumoase și libere, necostruită de nimeni, neîngrădită de tentaculul nici unui mit, neîntinată de bîzdîcuri de zeu arogant ori de superstiții jenante ori de – worst of all, adevărata Satană pe pămînt – de dorința de putere mascată în iubire fățarnică.
Hai, că se poate. Trebuie doar să aveți curaj și să faceți acest leap of faith, acest salt întru curaj, acest gest de vigoare existențială, de apostoli ai creierului liber.
Hait, că am început să vorbesc ca ei. Ptiu, drace! Încă puțin și pot să dau și la seminar, să mă fac popă ateu, nu?
Întărâtă-i, Doamne!
Nici nu vă închipuiţi cu câtă voluptate urmăresc ultimele evoluţii de pe scena politică de la noi! Orice s-ar spune, numai de plictiseala nu ai parte.
Capul de afiş îl ţine, de câteva zile, păruiala din PSD, declanşată de orgoliul şi fudulia imberbului Ponta care tinde tot mai mult să îi acapareze toate titlurile oficiale şi neoficiale ale altei murături din cămara bunicuţei, nimeni altul decât dragostea Mihaelei, ginerele d-nei Costea, care umbă prin lume sub numele de Geoană Mircea. Până una-alta, singura cucerire este titulatura de „prostănacus maximus”, micul Titulescu şi, totodată, marele Che Gargara reuşind să îl detroneze la mustaţă pe vechiul purtător.
Să te arunci ca berbecul înainte într-o acţiune pe care şi femeia de serviciu de la Senat ar caracteriza-o drept „sinucigaşă”, să încerci să-ţi schimbi propriul şef al Senatului cu o himeră nu denotă altceva decât cecitate şi lipsă de viziune. Cam mult pentru unul care se visează viitorul Prim ministru al ţării! Adică chiar credea junele Ponta că PDL-iştii vor incremeni de admiraţie şi vor accepta fără obiecţii rocada cu alt vârf de lance al PSD-ismului modern, l-am numit pe Titus Corlăţean!
Bun, că pe el nu l-a dus mintea e explicabil. Dar ce te faci cu un întreg BPN care votează ca o turmă, fără să pună minima întrebare: „SE POATE”? Totul s-ar fi îndreptat cu voioşie spre cea mai mare pleaşcă pe capul partidului de guvernământ, dacă nu s-ar fi trezit adevăratul conducător al PSD, tătuca Ilici care l-a tras de mânecă pe pupilul Adişor Năstase şi l-a scos urgent din şedinţă ca sa dreagă busuiocul. Şi au dat comunicatele prin care începea scăldatul. În vremea asta, în Pontache se umfla tărâţa. „adică eu nu sunt preşedintele partidului?”. Şi dă-i înainte cu suspendarea ... pardon, ăla e altul.. cu schimbarea.Ba, mai mult, cum din beţie te trezeşti, dar din idioţenie mai greu, nici una, nici alta, preţiosul îşi pune la bătaie chiar funcţia. Frumos! Băsescu juisează de-a dreptul! Nici în visele sale cele mai udrice nu visa aşa ceva!
De partea cealaltă a USL, o tăcere profundă. Chiar şi un adormit ca Antonescu s-ar fi trezit siderat de evenimentele din tabăra aliatului său. Lipsa de reactie denotă, evident, o stupefacţie stupefiantă, dacă-mi daţi voie. Mă rog, ceva scânceli, cu manevrele diabolice ale „tiranului Băsescu” astea sunt de aşteptat. Deja pe la televiziunile anexă ale USL se sugerează tot felul de bazaconii cu Băsescu în prim planul acestor evoluţii.
Şi, că veni vorba, în vremea asta, marinarul punctează la impresia artistică. Îi lasă pe berbeci să-şi rezolve problemele („E treaba Senatului” - nota 10!) şi dă o fugă până la Berlin să se întâlnească cu coana Angela, la un şnaps. Nu aşteaptă nimeni să se întoarcă cu un sac de Deutsche Euro, dar imaginea e de rău augur pentru postacii PSD-işti şi pentru ciutacii voiculescieni.
Şi mai e ceva, e şi un pic de spălare pe mâini de problemele tot mai evidente ale partidului său de suflet, care a devenit cam obraznic. Recentele arestări de la Cluj arata o mică pisicuţă către baronii portocalii. Dar şi un semnal clar, că nimeni nu e ferit de fulgere. Atât pentru propriul partid, cât şi pentru ceilalţi, cărora li se taie o macaroană consistentă. Aia cu justiţia aservită. Ai fi văzut aşa ceva pe vremea lui Bombo? Un fir de păr nu s-ar fi atins de baronii PSD-ului.
Ce va urma? Zău dacă mă pot aventura în previziuni. La noi e posibil orice.
E posibil ca, în PSD să asistăm la cuţite pe masă, să curgă sânge de Prostănac. Nou sau vechi. Mai degrabă cred că Ponta îşi va rupe dinţişorii. Beneficiar, cine altcineva decât puterea, sau mai degrabă UNPR, care nu va ezita să mai pună la butonieră câţiva trandafiraşi ofuscaţi. Nu e exclusă nici o nouă formaţiune politică fondată de Geoană şi întunecimea sa Vanghelie, care tropăie de nerăbdare să-i plătească lui Ponta afrontul de la organizaţia Bucureşti:
Rămâne un mister ce efect va avea vendetta roşie asupra amorţitului PNL. Dacă Crinuleţ se va trezi la timp şi va bate cu pumnul în masă poate va reuşi să evite efectele colaterale. Deşi sunt semne de răzvrătire şi aici.Am văzut nişte idei expuse de dl. Cataramă, Patriciu nu dă nici el semne că s-a împăcat cu situaţia actuală din partid.
Oricum, adunătura numită USL nu prea are motive de bucurie. Aşa scârţăit şi cu chin, Emil Boc pare să fi adus ţara pe linia de plutire. Suntem departe de catastrofa din Grecia şi ar trebui să fim conştienţi că, dacă pentru Elada s-a mobilizat un întreg continent, mi-e greu să cred că ar fi făcut acelaşi lucru pentru Românica. Dacă Boc &co s-ar screme un pic şi ar da drumul la cateva măsuri de stimulare a creşterii producţiei şi ar avea mşansa să prindă şi ceva efecte până în alegeri ( evident, dacă şi situaţia în Europa s-ar mai detensiona oleacă), nu sunt choar aşa de sigur că USL îşi va atinge scopul pentru care s-a încârdăşit, şi anume cele 50%! Iar dacă nenea Franks îşi dă OK-ul pentru câteva procente de creşteri salariale şi de pensii, duetul Ponta-Antenescu e pierdut!
Capul de afiş îl ţine, de câteva zile, păruiala din PSD, declanşată de orgoliul şi fudulia imberbului Ponta care tinde tot mai mult să îi acapareze toate titlurile oficiale şi neoficiale ale altei murături din cămara bunicuţei, nimeni altul decât dragostea Mihaelei, ginerele d-nei Costea, care umbă prin lume sub numele de Geoană Mircea. Până una-alta, singura cucerire este titulatura de „prostănacus maximus”, micul Titulescu şi, totodată, marele Che Gargara reuşind să îl detroneze la mustaţă pe vechiul purtător.
Să te arunci ca berbecul înainte într-o acţiune pe care şi femeia de serviciu de la Senat ar caracteriza-o drept „sinucigaşă”, să încerci să-ţi schimbi propriul şef al Senatului cu o himeră nu denotă altceva decât cecitate şi lipsă de viziune. Cam mult pentru unul care se visează viitorul Prim ministru al ţării! Adică chiar credea junele Ponta că PDL-iştii vor incremeni de admiraţie şi vor accepta fără obiecţii rocada cu alt vârf de lance al PSD-ismului modern, l-am numit pe Titus Corlăţean!
Bun, că pe el nu l-a dus mintea e explicabil. Dar ce te faci cu un întreg BPN care votează ca o turmă, fără să pună minima întrebare: „SE POATE”? Totul s-ar fi îndreptat cu voioşie spre cea mai mare pleaşcă pe capul partidului de guvernământ, dacă nu s-ar fi trezit adevăratul conducător al PSD, tătuca Ilici care l-a tras de mânecă pe pupilul Adişor Năstase şi l-a scos urgent din şedinţă ca sa dreagă busuiocul. Şi au dat comunicatele prin care începea scăldatul. În vremea asta, în Pontache se umfla tărâţa. „adică eu nu sunt preşedintele partidului?”. Şi dă-i înainte cu suspendarea ... pardon, ăla e altul.. cu schimbarea.Ba, mai mult, cum din beţie te trezeşti, dar din idioţenie mai greu, nici una, nici alta, preţiosul îşi pune la bătaie chiar funcţia. Frumos! Băsescu juisează de-a dreptul! Nici în visele sale cele mai udrice nu visa aşa ceva!
De partea cealaltă a USL, o tăcere profundă. Chiar şi un adormit ca Antonescu s-ar fi trezit siderat de evenimentele din tabăra aliatului său. Lipsa de reactie denotă, evident, o stupefacţie stupefiantă, dacă-mi daţi voie. Mă rog, ceva scânceli, cu manevrele diabolice ale „tiranului Băsescu” astea sunt de aşteptat. Deja pe la televiziunile anexă ale USL se sugerează tot felul de bazaconii cu Băsescu în prim planul acestor evoluţii.
Şi, că veni vorba, în vremea asta, marinarul punctează la impresia artistică. Îi lasă pe berbeci să-şi rezolve problemele („E treaba Senatului” - nota 10!) şi dă o fugă până la Berlin să se întâlnească cu coana Angela, la un şnaps. Nu aşteaptă nimeni să se întoarcă cu un sac de Deutsche Euro, dar imaginea e de rău augur pentru postacii PSD-işti şi pentru ciutacii voiculescieni.
Şi mai e ceva, e şi un pic de spălare pe mâini de problemele tot mai evidente ale partidului său de suflet, care a devenit cam obraznic. Recentele arestări de la Cluj arata o mică pisicuţă către baronii portocalii. Dar şi un semnal clar, că nimeni nu e ferit de fulgere. Atât pentru propriul partid, cât şi pentru ceilalţi, cărora li se taie o macaroană consistentă. Aia cu justiţia aservită. Ai fi văzut aşa ceva pe vremea lui Bombo? Un fir de păr nu s-ar fi atins de baronii PSD-ului.
Ce va urma? Zău dacă mă pot aventura în previziuni. La noi e posibil orice.
E posibil ca, în PSD să asistăm la cuţite pe masă, să curgă sânge de Prostănac. Nou sau vechi. Mai degrabă cred că Ponta îşi va rupe dinţişorii. Beneficiar, cine altcineva decât puterea, sau mai degrabă UNPR, care nu va ezita să mai pună la butonieră câţiva trandafiraşi ofuscaţi. Nu e exclusă nici o nouă formaţiune politică fondată de Geoană şi întunecimea sa Vanghelie, care tropăie de nerăbdare să-i plătească lui Ponta afrontul de la organizaţia Bucureşti:
Rămâne un mister ce efect va avea vendetta roşie asupra amorţitului PNL. Dacă Crinuleţ se va trezi la timp şi va bate cu pumnul în masă poate va reuşi să evite efectele colaterale. Deşi sunt semne de răzvrătire şi aici.Am văzut nişte idei expuse de dl. Cataramă, Patriciu nu dă nici el semne că s-a împăcat cu situaţia actuală din partid.
Oricum, adunătura numită USL nu prea are motive de bucurie. Aşa scârţăit şi cu chin, Emil Boc pare să fi adus ţara pe linia de plutire. Suntem departe de catastrofa din Grecia şi ar trebui să fim conştienţi că, dacă pentru Elada s-a mobilizat un întreg continent, mi-e greu să cred că ar fi făcut acelaşi lucru pentru Românica. Dacă Boc &co s-ar screme un pic şi ar da drumul la cateva măsuri de stimulare a creşterii producţiei şi ar avea mşansa să prindă şi ceva efecte până în alegeri ( evident, dacă şi situaţia în Europa s-ar mai detensiona oleacă), nu sunt choar aşa de sigur că USL îşi va atinge scopul pentru care s-a încârdăşit, şi anume cele 50%! Iar dacă nenea Franks îşi dă OK-ul pentru câteva procente de creşteri salariale şi de pensii, duetul Ponta-Antenescu e pierdut!
vineri, 4 noiembrie 2011
Elena Udrea începe să devină simpatică
Reacţia vituperantă a masculilor Alfa, Beta, Gama, Delta, a fost lansată probabil pentru a face plăcere femelelor Alfa, Beta, Gama, Delta din ogradă, altfel nu-mi explic virulenţa şi intensitatea.
Ce s-a întâmplat, de fapt? O femeie frumoasă, a pozat într-o revistă, în nişte ipostaze departe de a fi obscene, departe de a fi jenante. Că, (nu) întâmplător, femeia în cauză e şi politician şi, mai mult, ministru, poate fi cauza pentru care ayatolahii purişti au sărit de doi coţi. A devenit deja obişnuinţă ca printre cele mai stridente trompete sa fie tinerii (cel puţin în acte) politicieni Victor Ponta şi Crinuleţ Antonescu. Daca la al doilea putem bănui că abia se trezise din nişte vise umede, la primul e cu atât mai ciudat cu cât, cu doar câteva zile mai inainte, unul din ciracii săi, freaky Mazăre, primarele care este în Constanţa, apărea într-un pictorial mult mai decoltat decât cel din TABU.
Dar la Ponta deja guriţa o ia cu mult înaintea creieraşului. Abia a scos Papandreou porumbelul cu referendumul care era cât pe aci să arunce în aer Europa, că Victoraş se trezeşte să-l aplaude frenetic, văzând unul care nu procedează ca dictatorul Băsescu, să nu ţină cont de părerea „boborului”. Că taman bampirul Băsescu organizase demult un mic referendum pentru reducerea numărului de parlamentari nu contează. Asta nu se pune, că e „de la ei”!
Sau când tocmai Che Gargara Ponta s-a uitat cu mânuţa pe sus la întrebarea„ Cine e contra?” când se vota legea anti-cămătărie, numai aşa, de kiki, e o nouă dovadă de ideologie „ba pe-a mamei dumneavoastră”.
În cazul celuilalt piţiponc din fruntea USL, treaba e mai clară! La el totul se reduce la „Jos Băsescu”. Nu există nuanţe. Cine sugerează şi alte idei, fie e „femeie pedistă” fie „un laş”! După care, extenuaţi, mergem la culcare!
În atari condiţii, să ne mai mire că bostănăria USL a început s-o ia la vale? Ce era evident, începe să fie tot mai limpede pentru oricine are „capul la el”, ca să cităm din cei doi caraghioşi care se visează preşedinte-premier.
În partidul ANTENA 3 treaba e şi mai groasă. Singurele figuri care se întrevăd pe după platoşa varanului Voiculescu-Felix încep să emită declaraţii de independenţă. Ba, mai grav, părăsesc coşmelia caraghios numită PC, cu toate scâncetele bebeluşului pus de formă preşedinte.
E bine că evenimentele astea au loc acum, cu un an inainte de primele alegeri. Şi sunt convins că e abia începutul. Vom mai avea parte de răsturnări teribile. Deja nori negri se adună dinspre partea violet a PSD, unde dragostea Mihaelei s-a săturat să tot fie pus pe coji de nucă şi aşezat pentru poze la şefia senatului. Marinarul încă nu şi-a scos toate armele din teacă şi îl ştiţi că e ca peştele în astfel de ape tulburi. Cuplul comic Lolek şi Bolek încă nu şi-au epuizat zestrea de gogomănii, aşa că ne aşteaptă distracţie mare.
Numai să nu ne înece plânsul în cazul în care vom fi atât de grecofili încât să ne lăsăm vrăjiţi de promisiunile gogonate ale hămesiţilor din opoziţie. Sunt atât de nehaliţi şi sătui de a nu fi mai avut tacâmurile în mână că ne-ar promite şi trecerea la yuan, 5 zile repaus pe săptămâna, taxe plătite de stat către noi, nu invers, TVA pe ATV, numai să-i votăm. Şi, din păcate, mulţi sunt cei care muşcă la aşa ceva!
Dar, până atunci, şo pe madam Udrea, care-şi permite să sfideze gospodinele prin reviste!
Ce s-a întâmplat, de fapt? O femeie frumoasă, a pozat într-o revistă, în nişte ipostaze departe de a fi obscene, departe de a fi jenante. Că, (nu) întâmplător, femeia în cauză e şi politician şi, mai mult, ministru, poate fi cauza pentru care ayatolahii purişti au sărit de doi coţi. A devenit deja obişnuinţă ca printre cele mai stridente trompete sa fie tinerii (cel puţin în acte) politicieni Victor Ponta şi Crinuleţ Antonescu. Daca la al doilea putem bănui că abia se trezise din nişte vise umede, la primul e cu atât mai ciudat cu cât, cu doar câteva zile mai inainte, unul din ciracii săi, freaky Mazăre, primarele care este în Constanţa, apărea într-un pictorial mult mai decoltat decât cel din TABU.
Dar la Ponta deja guriţa o ia cu mult înaintea creieraşului. Abia a scos Papandreou porumbelul cu referendumul care era cât pe aci să arunce în aer Europa, că Victoraş se trezeşte să-l aplaude frenetic, văzând unul care nu procedează ca dictatorul Băsescu, să nu ţină cont de părerea „boborului”. Că taman bampirul Băsescu organizase demult un mic referendum pentru reducerea numărului de parlamentari nu contează. Asta nu se pune, că e „de la ei”!
Sau când tocmai Che Gargara Ponta s-a uitat cu mânuţa pe sus la întrebarea„ Cine e contra?” când se vota legea anti-cămătărie, numai aşa, de kiki, e o nouă dovadă de ideologie „ba pe-a mamei dumneavoastră”.
În cazul celuilalt piţiponc din fruntea USL, treaba e mai clară! La el totul se reduce la „Jos Băsescu”. Nu există nuanţe. Cine sugerează şi alte idei, fie e „femeie pedistă” fie „un laş”! După care, extenuaţi, mergem la culcare!
În atari condiţii, să ne mai mire că bostănăria USL a început s-o ia la vale? Ce era evident, începe să fie tot mai limpede pentru oricine are „capul la el”, ca să cităm din cei doi caraghioşi care se visează preşedinte-premier.
În partidul ANTENA 3 treaba e şi mai groasă. Singurele figuri care se întrevăd pe după platoşa varanului Voiculescu-Felix încep să emită declaraţii de independenţă. Ba, mai grav, părăsesc coşmelia caraghios numită PC, cu toate scâncetele bebeluşului pus de formă preşedinte.
E bine că evenimentele astea au loc acum, cu un an inainte de primele alegeri. Şi sunt convins că e abia începutul. Vom mai avea parte de răsturnări teribile. Deja nori negri se adună dinspre partea violet a PSD, unde dragostea Mihaelei s-a săturat să tot fie pus pe coji de nucă şi aşezat pentru poze la şefia senatului. Marinarul încă nu şi-a scos toate armele din teacă şi îl ştiţi că e ca peştele în astfel de ape tulburi. Cuplul comic Lolek şi Bolek încă nu şi-au epuizat zestrea de gogomănii, aşa că ne aşteaptă distracţie mare.
Numai să nu ne înece plânsul în cazul în care vom fi atât de grecofili încât să ne lăsăm vrăjiţi de promisiunile gogonate ale hămesiţilor din opoziţie. Sunt atât de nehaliţi şi sătui de a nu fi mai avut tacâmurile în mână că ne-ar promite şi trecerea la yuan, 5 zile repaus pe săptămâna, taxe plătite de stat către noi, nu invers, TVA pe ATV, numai să-i votăm. Şi, din păcate, mulţi sunt cei care muşcă la aşa ceva!
Dar, până atunci, şo pe madam Udrea, care-şi permite să sfideze gospodinele prin reviste!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
